Poezie ce face parte din creaţiile copilăriei mele!
Era odată la balconul unui măiastru castel
O prea frumoasă fată , ce-avea părul împletit în isoscel.
Ieşea în fiecare seară, la stele să privească
Şi-avea părul brunet şi ochi verzi ca perla.
Iar în lumina lunii, în postura ei măiastră
Ea cânta, cu o voce caldă ca şi mierla în noapte.
Şi-n fiecare zi se-alătura pădurii împrimăvărate, verzi
Spre a se elibera de griji şi de nevoia de-a fi, oare, tu ce crezi?
Alergând printre copaci, scăldându-se-n poieniler înverzite
Simţea că totul e nimic, şi toate-s parcă infinite...
Ceva era acolo, o apăsa cu gânduri rele, era tristeţea!
Asta n-a oprit-o niciodată să zâmbească, căci era
Pe-atâta de frumoasă, ca o lacrimă scursă din izvoare calzi.
Iar când noaptea se-ntorcea Luceafărul, ce strălucea pe cer
O auzi, de-acolo sus, cu vocea ca de înger... Coborând în jos
Veni la ea, şi fără să ezite, o întrebă mirat: „Cum te numeşti
Tu, înger luminat de raze, ce cânţi, ce ţi-e necazul!?”
„Sunt doar o fată, drag Luceafăr, şi Cătălina mă numesc...
Cântam şi eu la stele, ca ele să-mi ofere, aşa cum Eminescu
A spus în poezia sa, o iubire veşnică ca o stea!”
No comments:
Post a Comment