Şed singur pe scaun, şi privesc... în gol, şi totuşi văd tavanul.
Şi ce zi, afară soarele străpunge vântul rece,
În casă, părinţii zumzăie ca nişte albine în bucătarie,
Iar camera mea se-nchide în interiorul ei
Cel vid. Interesant e că dincolo de uşa care se aşterne în spatele vostru
Nu a avut nimeni curiozitatea, să privească, dar oare ştie cineva
De existenţa ei? Presupun că nu! Atunci, vă rog întoarceţi-vă
Şi pentru 5 secunde să vă imaginaţi, că acolo este o uşă, o uşă a minţii.
Cei care nu aţi reuşit îmi pare rău, iar cei ce o vedeţi, chiar vă recomand
Să o pătrundeţi. Dincolo, e ziua mea, e ziua ta, sau e ziua voastră
A tuturor.
Dar să vă spun acum, cum a început ea... Eram acolo ca şi voi în public, unde...
La un concert, primul artist se lăsa aşteptat puţin, dar veni cu o chitară
Magnifică, electrizantă, palpitantă aşa era muzica, pot să vă spun, dar lumea încă aştepta.
Venise următorul, şi-apoi altul, şi iarăşi, şi tot aşa până la ultimul, cel
Demult aşteptatul greiere şi cu a sa vioară! Mirobolant e faptul că zâmbetul său
Vrăjise întreaga sală, iar primul sunet creat de corzile masate de elasticul arcuş,
Îşi spuse, totul. Momentul dură o veşnicie, iar eu stăteam paralizat de acea melodie blajină
Nedorind să se sfârşească, spunându-mi doar atât:
E ziua mea.
No comments:
Post a Comment