Wednesday 5 February 2014

Drama lui Paris

Am picat aseară-n tindă
La nevastă, în Bihor.
Şi-am călcat-o pe oglindă,
Când amantul să-l omor!

Paşi pe cracă am făcut
Dincolo în living.
Pe canapea, ea a zăcut
Beată, cică „thinking”.

Era frumoasă, ca Babuska,
Bat-o pavăza şi puşca.
Mă-nşelase pe galbeni,
Mă umpluse cu tâmpeni.

Pierdură-i nopţile-n amor
Şi-acuma-mi vine s-o omor!
Deşteaptă pare-mi-se a fost,
Şi amu’ eu îs ăla prost..

„Cât or trece anii, zice:
Mâzga să te purice.
Groapa-n gât să ţi se scaldă,
Moartea-n veci să-ţi fie albă!”

„Te-am urât din prima zi,
Te urăsc! Dar, tu n-auzi!
Scapără din ochii mei
Şi piară printre derbedei.”

„Că sălbatic eşti ca mura,
Plop înalt şi împlinit.
Viscolul să-ţi fie ura,
Şi finalul un cuţit.”

Şi uite cum m-a blestemat,
Femeia plină de păcat.
Acuma, stau să mor la gura
Mlaştinii ce-ngroapă şura.

Doamne, eu, mă sinucid.
Cam iubit, iubesc şi ştiu
Că îmi fac păcat lucid.
De fine’ testament să scriu.

Zeciuiala-n bani, o las săracilor
De nevastă... mă dezleg.
Proprietatea-o las nălucilor,
Să fie cimitiru’ întreg.

Şi-amu’ le zic „la revedere”,
Prietenilor, eu vă las.
Nu plângeţi, râdeţi, de durere.
Că am rămas eu fără glas.

Pe piatra mea, să scrijeliţi
Atent, cu-o daltă blândă:
„De nu învăţaţi să vă iubiţi,
Tot dragostea-i osândă.”

No comments:

Post a Comment