Tristeţe avidă

E trist să arunci atât de sincer cu cuvinte

E trist, să nu ţi se răspundă, darămite să te ţină minte.

E trist, atunci când îţi doreşti ceva

Şi şti cu atâtea zile înainte, că nimic nu vei avea.

E şi mai trist, atunci când, tu oferi un zâmbet blând

Iar ceilalţi îţi răspund cu un zâmbet tâmp...

Dar ce nu e atât de trist, e când zâmbeşti cu adevărat;

Şi zâmbetul îţi spune ce să faci, şi cum să faci

Şi cum să calci atent, pe fiecare din ai tăi paşi.

E trist să cânţi cu atâta patos

Pentru un public, ce nu te văd ca un folos.

E trist, să te privesc, şi să sughit

Căci gânduri bune despre tine, nu-mi permit;

E şi mai trist, să te aştept la infinit

Iar tu să dispari din viaţa mea zorit.

Dar nu e trist, să scriu cuvintele ce mă rănesc

Pe-o foaie, ce lumii să o împărtăşesc.

E trist, să mă gândesc în fiecare zi la tine,

Şi în viaţa mea, nimic să nu mai fie atât de bine...

E trist, că te cunosc de atâta timp,

Şi am încercat din răsputeri, să nu te mint.

E şi mai trist că uneori, parcă, nu mai pot

Pentru mine, ce-ai făcut a fost tot.

Însă nu e trist, când spun că am iubit cu adevărat

Şi aceasta nu a fost niciodată, un păcat.