Seara, e ca vântul printre creste alungite.
Noaptea e ca neantul infinit.
Pe foi de zile-ncinse, se pleacă peniţa
Scuipând. Ce fals, e visul aşternut pe o crampă de hârtie.
Chipuri pariziene, ling străzile cu talpa cuvântului, şi ce?
Orice ţi-aş spune, oricum nu mai crede, eşti avidă de neîncredere.
E clar, ce prost să fii să mori după ea, şi totuşi,
Tu, n-o poţi avea. Eşti singur, şi nimeni, dar nimeni
Nu va veni să-ţi sprijine obrazul ruşinat de timp. Eşti lipsit de vlagă
Şi totuşi, nu eşti acelaş inutil. Îmi plânge inima... nu înţeleg de ce
Încă eşti în mintea mea!
Parcă, aş mai vrea încă o zi, să fiu acolo lângă tine, să iubesc...
Să fiu iubit, şi inima să-mi las în ale tale braţe, mici, umplute de tandreţe.
De ce îmi spui, să fiu lucid în faţa ta? Acum, când nu mă lasă gândul
Să te uit...
No comments:
Post a Comment